Sibiul ramasese de mult în urma.
Un timp, logofatul Radu si boierii ce-l însoteau au urcat apele Oltului.
Acea primavara a anului 1462 se aratase milostiva, caci Oltul îsi pastrase apele în matca, în curgere limpede si linistita, aproape lenesa. Cele doua zile cât au poposit în cetatea Sibiului, logofatului i-au fost îndeajuns spre a se întâlni cu oamenii de credinta ai mariei sale Vlad Dracula.
L-a informat pe capul iscoadelor sibiene, Izidor Calafeteanu, despre gândurile comitelui de Ocna Sibiului si a cerut ca vestile pentru maria sa sa fie toate puse pe “bat” si trimise în tara numai prin oameni de mare încredere, ori prin porumbei. Pâna în cetatea Fagarasului nu mai era mult si logofatul încerca sa-si lase la o parte gândurile ce nu-i dadeau pace, luîndu-i-o mult înainte si cautând, prin Brasov, o anume persoana pe care n-o mai vazuse de patru zile.
-- Domnilor, în curând vom poposi în cetatea Fagarasului, iar peste o zi, odihniti si cu proviziile refacute, ne-om îndrepta spre Brasov, zise Radu.
-- Bine ar fi sa aratam ca niste negustori, când vom intra în cetatea Brasovului, îsi dadu cu parerea capitanul Cristian.
-- Asa vom face, capitane ! Sfatul tau mi se pare întelept si-l vom urma, caci sigur mai sunt în oras dintre aceia care n-au uitat, înca, de atacul stapânului nostru. Vom face rost de marfuri si de cai de povara din cetatea Fagarasului, hotarî el, încântat de ideea capitanului.

***

Au intrat în Brasov prin poarta din nordul orasului. Boierii din solia lui Vlad Dracula aratau, acum, ca niste negustori, prafuiti de drumurile Apusului. Logofatul Radu, aflat în fruntea convoiului, se îndrepta spre Biserica Neagra, în apropierea careia îsi avea locuinta si pravalie negustorul Zarnesteanu Melinte. Casele orasului pareau lipite unele de altele, umar la umar, nu prea înalte, severe, neîngaduindu-si sa se depaseasca mult cu acoperisul una pe cealalta si nici sa-si strige personalitatea folosindu-se de vreo culoare neobisnuita.
Privind în stânga si-n dreapta, logofatul îsi aduse aminte de vremurile când se plimbase pe strazile dintre ele, cu sabia într-o mâna si torta în cealalta, caci Vlad Dracula dorise stârpirea “ buruienilor” din Brasov. Desi strazile erau aceleasi ca în urma cu mai bine de doi ani, i se pareau acum croite altfel.
Aici le gasea prea înguste, ca abia puteau calari doi câte doi alaturi, aici mai late decât le stia. Si, dintr-una în alta, schimbându-le, recunoscându-le, au ajuns unde trebuia.
-- Capitane Cristian, trage clopotelul de la poarta, sa vedem daca gazda noastra-i acasa, zise logofatul cu voce abia auzita. Capitanul trase mânerul lantului de la poarta de câteva ori.
-- Cine sunteti ? a îngaimat o voce de barbat, aflat în curte.
-- Oameni buni !
Omul s-a zgâit la cei din ulita, printr-un gemulet, cascând ochii a mirare când a zarit un anume semn facut de logofat, apoi, în timp ce deschidea poarta, invita musafirii înauntru:
-- Poftiti, poftiti domnilor ! Casa mea este acum a domniilor voastre !
Jupânul Zarnesteanu, un barbat înca în putere, cu un chip sters, care trecea de cele mai multe ori neluat în seama, îsi conduse musafirii spre acareturile din fundul curtii. Dupa ce se convinse ca slugile lui stiu ce au de facut întru întâmpinarea calatorilor, se retrase cu logofatul Radu si capitanul Cristian într-o odaie de taina.
Însusi jupânul Melinte îi servi pe cei doi, cu bucate dintre cele mai gustoase si cu câte o ulcea de vin, adus în toamna trecuta tocmai din podgoriile Mediasului.
-- Jupâne Zarnesteanu, cum îti merg treburile cu negotul si cu celelalte…, intra în vorba logofatul, stergându-si urmele de vin de pe mustata.
-- Bine, multumesc Celui-de-Sus ! Sa stii domnia ta ca banii primiti de la stapânul nostru Vlad, au adus dobânda buna. Oamenii mei de credinta vând si cumpara de toate, mai ales fier pe care, cum stiti, îl trecem dincolo, în Tara, sub forma unor lucruri care nu bat la ochi, dar care usor se pot transforma, ajutând oastei mariei sale. Registrele pe care le tin stau marturie la toate câte facem…
-- Jupâne Melinte, capii sasilor si secuilor, avem stiinta, pun pungi grele pe capetele oamenilor de credinta ai mariei sale Vlad. Copiii lui Iuda, sa fim cu luare aminte, sunt peste tot ! O vreme, pâna când veti prinde rosturile si dedesupturile celor stabilite de capii sasilor si secuilor, va trebui sa te ocupi doar de negotul obisnuit…
-- Sa nu creada domnia ta ca noi nu avem stire de toate câte sunt, zise jupânul Melinte si-l privi pe logofat într-un anume fel. Umbrele de pe lânga vicecomitele secuilor, Albert de Istenmezo, ne-au deslusit demult lucrurile acestea. Cunoastem chiar si despre hiclenirile reîncepute cu acel popa, Vlad Calugarul, de se da frate vitreg al stapânului nostru.
Stim ca acesta si “Curtea” formata în jurul lui din boierii tradatori, benchetuieste pe banii sasilor si secuilor dati în camata grasa. Apoi, nici cele învârte de groful Peterman Gereb nu ne sunt straine…
Dupa un timp, în care parea a se gândi profund la cele aflate, logofatul întoarse privirea într-o parte si întreba într-o doara:
-- Stii pe unde se afla casa contelui Ioan Pongracz ?
Jupânul Melinte, surprins, îl cerceta cu privirile pe logofat
-- Sa cred ca domnia ta stie, deja, ca Dieta de la Alba Iulia îl vrea pe conte, voievod al Transilvaniei ?
Câteva clipe, Radu privi pe lânga jupân Melinte, fara a-si arata însa surprinderea ce l-a cuprins la aflarea acestei vesti. Acum întelegea mai bine rostul calatoriei contelui la Buda. “Oare regele Matei pune umarul în sprijinul lui Ioan Pongracz ? Oare Iszabela avea stiinta de toate acestea ?”. Gândurile începura sa i se învalmaseasca si se stradui din rasputeri sa le tina în frâu, sa nu-l conduca spre concluzii pripite si nedorite.
-- Mâine, va trebui ca cineva sa ma conduca pâna la casa contelui, zise logofatul si ridica ulcica de vin la gura, spre a nu i se putea vedea, încrustata pe fata, tulburarea din suflet.
În ziua urmatoare, nu mult dupa prânzul cel mare, logofatul Radu si capitanul Cristian au fost condusi de doi oameni de-ai jupânului Melinte, la curtea contelui.
Ioan Pongracz i-a întâmpinat la intrarea în salonul oaspetilor, cu mult entuziasm, ca pe niste vechi prieteni. De fata se aflau mai multi nobili, asezati în jurul unei mese si care priveau acum, curiosi, spre noii veniti.
-- Domnule Radu, domnule capitan, e o mare cinste sa va pot primi în casa mea, de fapt a nepoatei mele, zise contele si-i îmbratisa cu multa caldura.
-- Bine v-am gasit, înaltimea voastra ! zise Radu, rosind, dându-si seama ca s-a tradat, dar contele paru a nu lua în seama apelativul care-i fusese atribuit.
-- Veniti domnilor sa va prezint unor prieteni carora, chiar mai adineaori, le-am povestit despre calatoria noastra la Buda.
Contele îi conduse pâna la masa unde se aflau ceilalti oaspeti, care, la apropierea lui Ioan Pongracz, s-au ridicat în picioare.
-- Domnilor am cinstea de-a va prezenta pe logofatul Radu Gram si pe capitanul Cristian, soli ai mariei sale Vlad Dracula la curtea regelui Matei Corvin al Ungariei ! Cei doi valahi îsi înclinara capetele, rostind aproape deodata:
-- Domnilor!
A urmat prezentarea nobililor prezenti.
-- Domnul Stefan Szecheny, domnul Nicolaie Ujlak, domnul Marcus Ayerer… Cei prezentati înclinau capul, mai întâi spre conte, apoi spre cei doi valahi …. , domnul Thomas Gereb si domnul Albert de Istenmezo…
Memoria capitanului Cristian s-a încarcat cu numele celor cinci nobili transilvaneni, greu de pronuntat si de retinut, dar ce i-a atras atentia au fost numele celor doi prezentati la urma. Privirile i s-au îndreptat discret spre logofat, dar n-a putut citi pe fata acestuia nimic, nici macar o tresarire cât de mica. “Are suflet de vultur valah si viclenia unei vulpi “, gândi el.
Când au luat loc în jilturi, Radu s-a nimerit lânga Nicolaie Ujlak, un barbat cam la treizeci si cinci, patruzeci de ani, uscativ si cu pletele deja carunte. Pe buza de sus trona o mustata imensa, dar care, cu toate acestea, cu greu masca cicatricea vinetie ce pornea din coltul drept al gurii si ajungea pâna la nara stânga.
-- Domnule Radu, se stie ca stapânul domniei-voastre a început deja lupta cu Semiluna. Oare oastea lui sa fie atât de puternica încât nu are rabdarea sa se înfaptuiasca cele hotarâte de preafericitul nostru papa, de-a ne uni într-o sfânta cruciada ? întreba, într-o nemteasca fara cusur, nobilul Ujlak.
-- La noi în popor circula o vorba — si nu se poate ca domniile voastre sa n-o cunoasteti: “Pazeste-te singur, daca vrei ca si Dumnezeu sa te pazeasca…”. Maria sa Vlad, dupa loviturile date Imperiului, în iarna trecuta, dupa toate izbânzile date de Dumnezeu atunci, nu crede ca puterea lui Mahomed a apus. N-a cautat nicicum fala, ci numai slabirea marilor urdii ale Pagânului.
Dupa ce-am trecut prin foc si sabie tinuturile de la sud de Dunare, pâna la cetatea Chilia, Urdi Alaiul lui Mahomed va trebui sa se ocupe acum de una dintre cele mai spinoase probleme ale unei ostiri: aprovizionarea cu hrana si alte lucruri trebuincioase, pe care vilaietul de Sofia le-ar fi pus la îndemâna osmanlâilor.
Dovada la cele spuse de mine sta însasi solia de care a amintit mai înainte domnul conte.
Un timp logofatul tacu. În salon se facu liniste. Prin geamul acoperit de draperii grele razbateau frânturi din vorbele slujitorilor aflati cu treburi prin curte. Dupa ce îsi drese putin glasul, Radu continua:
-- Niste barbati cu experienta domniilor voastre si cu idei lipsite de prejudecati, nu se poate sa nu înteleaga scopurile urmarite de stapânul meu. Cât despre cruciada promisa de preafericitul Pius, o dorim sa înceapa cât mai curând; repet, pentru acest lucru am batut drumul pâna la Buda. Maria sa Matei Corvin ne-a promis sprijinul în lupta cu turcul si speram ca el sa ajunga la timp, caci Mahomed si-a urnit marea lui ostire, deja, spre Dunare, dupa cum prea bine stiti.
-- Cunoastem acest lucru, zise contele Ioan si privirile lui se oprira, pentru o clipa asupra lui Nicolae Ujlak. Câti osteni ar putea maria sa Vlad sa strânga sub steaguri pâna la sosirea ostilor regesti?
-- Poate cu ceva peste patruzeci de mii !
-- Patruzeci de mii ?! striga groful Thomas Gereb surprins. Noi stiam ca oastea valaha abia daca ajunge la zece mii.
Capitanul Cristian, întelegând manevra logofatului, zâmbi abia perceptibil.
-- Atunci, domnule Gereb, stiti despre Oastea cea Mare mai mult decât stiu eu – îi raspunse logofatul, cu tonul cel mai linistit din lume. Stapânul meu Vlad Dracula le-a facut de multe ori numaratoarea, eu, niciodata.
-- Chiar si asa, Mahomed o sa aduca aproape de zece ori pe atâtia osteni, mormai Ujlak.
Deodata, un zgomot de usa care se deschide, îi facu pe nobili sa-si întoarca capetele, cu o expresie de oarecare indignare pe fete, iritati ca sunt deranjati dintr-o discutie atât de importanta. Dar starea aceasta disparu ca prin farmec la aparitia chipului zâmbitor al contesei Iszabela. Privirile ei îl învaluira pentru o clipa pe logofat, dar reusi sa-si ascunda bucuria de a-l revedea. La apropierea contesei, barbatii s-au ridicat în picioare si au salutat-o cu acele plecaciuni galante, atât de obisnuite la Curtile Apusului.
-- Domnilor, sa-mi fie cu iertare, dar vazând ca unchiul meu, prins de politica alaturi de domniile-voastre, a uitat de prânzul cel mare, m-am vazut silita a va întrerupe, invitându-va sa ma urmati în odaia oaspetilor, unde sunteti asteptati cu masa-ntinsa. Nu voi accepta nici un refuz !
În timp ce vorbea, contesa s-a apropiat de Radu si, când a ajuns la un pas de acesta, i-a zâmbit si i-a întinse bratul:
-- Domnule Radu, ma bucur sa vad ca v-ati tinut de cuvânt ! Groful Thomas Gereb holba ochi rai spre boierul valah si zâmbi acru spre vicecomitele Albert. Radu nu lua în seama privirile celor doi, fiind prins prea puternic de alte priviri. De altfel, de cum a zarit-o pe Iszabela intrând în salon, atât de frumoasa si de surâzatoare, a înteles, înca o data, ce însemna ea pentru viata lui prezenta si viitoare. În încaperea în care-i conduse contesa, masa era încarcata cu o multime de bucate, gata spre a fi savurate. Iszabela lua loc între unchiul ei si Radu Gram, într-un gest atât de firesc si de familiar, încât Nicolaie Ujlak, asezat vizavi, zâmbi si se adresa contelui, glumind:
-- De ce sa vorbim numai de razboaie când ar fi mai placut sa punem de-o nunta… ! Contesa rosi toata iar mâna ei o atinse discret si delicat pe cea a logofatului, gest ce nu scapa privirilor lui Thomas.
-- Va veni si acea vreme, cât de curând ! intra în joc contele Ioan. O slujnica, trecuta de prima tinerete, dar cu ochii, carbuni vii, le umplu pocalele cu vin de pe Târnave.
Încet, încet, prânzul acela întârziat se transforma într-un ospat în toata regula. Logofatul Radu, desi parea absorbit de vorbele tinerei contese, urmarea discret susotelile grofilor Thomas si Albert, iar când a închinat cu capitanul Cristian, a reusit sa-l faca atent în privinta asta. Într-un târziu, însa, ospatul s-a încheiat si, dupa mii de multumiri si tot atâtea salutari, musafirii contelui au plecat, mai putin baronul Ujlak. Era întuneric când Radu si Cristian îsi luara si ei ramas bun de la gazde. Ramasesera printre ultimii, caci contesa insista mereu sa-si amâne plecarea, asa cum o facea baronul Nicolae Ujlak, care urma sa plece abia a doua zi spre Alba Iulia.
-- Boier Radu, sa stii ca n-am prins mare lucru din discutia grofilor aceia…, zise capitanul Cristian, încercând sa-si potriveasca pasul cu cel al lui Radu. Logofatul nu-i raspunse, era preocupat sa-si lamureasca sentimentele ce-i înlantuia sufletul.
De o bucata de vreme, peste inima lui se asezase o tristete pe care nu si-o putea lamuri. Se gândi la chipul celei care începea sa însemne atât de mult pentru inima lui. Cufundati în gândurile legate de soarta lor, Radu si Cristian, s-au departat destul de mult de casa contesei si acum strabateau o strada pustie. Pe zidurile caselor, de o parte si alta, pentru un timp scoase la lumina putina a tortelor si apoi îngropate în bezna, se proiectau umbre diforme.

Deodata, din bezna s-au napustit patru barbati mascati, cu sabii în mâini, iar Radu si Cristian abia au avut vreme sa sara într-o parte, tragându-si la rândul lor sabiile. Slujitorii care-i însotea, speriati, au rupt-o la fuga, pierzându-se în noapte, dar, dupa putin timp, s-au întors si, cu tortele mânuite ca niste sabii, au sarit în ajutorul celor doi valahi.
Înca de la începutul atacului, doi dintre tâlhari s-au repezit asupra logofatului.
În noapte s-au auzit ciocniri repezi de sabii si, în lumina putina a tortelor folosite acum ca arme, s-au zarit strafulgerari de o clipa. Unul dintre mascati reusi o bolta furioasa, smulgându-i logofatului o înjuratura care-l uimi pe capitanul Cristian, caci acesta nu-l auzise si nu-l vazuse niciodata iesindu-si din fire în acest mod. Radu a simtit muscatura sabiei, iar o clipa mai târziu, umezeala calda a sângelui care-i lipi mâneca camasii de pielea antebratului.
Aproape imediat simti cum degetele i se întepenesc si cât pe-aci era sa scape sabia din mâna.
O trecu rapid în mâna stânga si se repezi asupra unuia dintre adversari cu o serie de lovituri atât de înversunate si de bine tintite, încât în câteva clipe acesta se alese cu o lovitura între coaste, care-l facu sa se împleticeasca, încercând sa-si caute sprijin în zidul din spatele sau. Nu reusi decât sa ajunga lânga el, ca aluneca moale, prabusindu-se într-o râna. Logofatul nu avu timp sa-si guste victoria caci o alta lovitura, parata în ultima clipa, se abatu asupra lui.
Între timp, si capitanul Cristian reusise sa-si elimine adversarul, iar un al treilea era ciomagit cum se cuvine de slujitori, cu cozile de la torte si n-a trecut mult pâna când si acesta cazu, plin de arsuri si fara suflare. Ultimul dintre atacatori, ramas în picioare, fata în fata cu Radu Gram, cumpani situatia în care se afla si îsi dadu seama ca nu are sorti de izbânda. Asa ca arunca cât colo sabia si încerca s-o ia la fuga numai ca, întorcându-se, se poticni în vârful sabiei capitanului Cristian.
-- Ia veniti cu tortele alea încoace, sa vedem ce pasare de noapte avem aici! zise acesta. Logofatul Radu, cu bratul drept atârnând, se apropie de prins, apoi porunci unuia dintre slujitori sa smulga cârpa de pe fata prizonierului.
-- Nu ma omorâti, va spun tot…! îngaima acesta speriat.
-- Pai, spune, sa vedem de-o merita! zise capitanul.
-- Am fost platiti sa va omorâm…
-- Cine v-a platit?
-- Nu si-a spus numele, dar l-am recunoscut… îl stiu sluga credincioasa grofului Thomas Gereb… O sageata de arbaleta suiera prin aer oprindu-se între coastele logofatului, apoi o noua sageata se opri în gâtul prizonierului. Capitanul Cristian se repezi pe directia de unde au venit sagetile, dar era prea târziu. O umbra disparu iute dupa zidul unei case. Alerga înapoi, îngrijorat de starea logofatului. Radu zacea într-o balta de sânge, abia mai rasuflând.
-- Cristian, solia sa treaca în Tara fara de mine… Sa duca mariei sale scrisorile primite la Buda. Apoi…,-- apuca sa mai spuna logofatul si îsi pierdu cunostinta.
-- Ridicati-l cu atentie, îl vom cara pe rând; ne întoarcem la casa contesei, aceasta-i mai aproape decât cea a jupânului Melinte ! porunci capitanul.

***

-- Capitane Cristian, doctorul spune ca domnul Radu a avut noroc. Sageata a alunecat pe o coasta, apoi a trecut pe lânga plamân, fara sa-l vatame. Problema este ca a pierdut mult sânge si acum este foarte slabit. N-o sa-l puteti lua de aici…
-- Domnule conte, trebuie sa-l vad si sa-i vorbesc ! Apoi va fi dupa porunca logofatului…
-- Poftiti în odaia de alaturi, nepoata-mea vegheaza lânga el. N-a dormit toata noaptea ! Odaia în care au intrat cei doi barbati era una mica, cu geamurile acoperite pe jumatate de draperii din catifea. Lumina slaba, patrunsa astfel în odaie, se înviora parca atunci când lovea oglinda de argint asezata deasupra patului unde era întins logofatul Radu, acoperit pâna la brâu de o velinta. Pe o laita, apropiata de pat, statea contesa. Era plânsa si ochii ei negri, altadata atât de stralucitori, pareau acum încremeniti într-o tristete adânca si grea.
-- Contesa ! sopti capitanul Cristian, încercând o reverenta. Iszabela, întorcând capul pentru câteva clipe, îi privi pe cei doi barbati, apoi, când vru sa raspunda salutului lor, lacrimile îi inundara obrajii si nu mai putu spune nimic. Putin mai târziu, ochii logofatului s-au deschis tulburi si vlaguiti.
-- Iszabel… ! sopti abia auzit logofatul.
-- Nu vorbi, dragul meu ! Doctorul ti-a interzis acest lucru, cel putin câteva zile.
Privirile vlaguite ale lui Radu îl cuprinsera pe Cristian. Cu un efort supraomenesc reusi sa îngaime:
-- Cristian !
-- Logofete, nu mai vorbi, asculta-ma doar ! Am aranjat lucrurile dupa porunca primita. În aceasta dimineata, boierii care te-au însotit în solie vor pleca spre tara. Eu ramân alaturi de domnia ta pâna te pui iar pe picioare.
Ranitul misca buzele într-o încercare de refuz.
-- Boier Radu, maria sa Vlad m-ar ridica prapor într-o teapa stiind ca cel mai credincios dregator al lui a fost parasit. Am discutat lucrul acesta cu boierii nostri si toti mi-au dat dreptate; sunt si vietile lor în joc. Despre celelalte lucruri sa nu-ti faci griji, am oprit asupra mea destul aur sa nu duci nici o lipsa si sa putem rasplati bunatatea gazdei noastre.
-- Domnule capitan, nu avem nevoie de nici o rasplata, izbucni contesa, suparata de vorbele din urma ale lui Cristian.
-- Contesa, departe de mine gândul de-a va jigni, dar…
-- Opriti-va capitane, nu mai spuneti nimic ! zise contesa cumplit de palida. Va rog sa va folositi banii în a-i pedepsi pe cei vinovati de toate cele întâmplate.
-- Va rog sa ma iertati ! Cât despre cei vinovati de toate acestea, atât domnul conte cât si dumneavoastra, îi cunoasteti. Unul dintre ei este groful Thomas Gereb, pacat ca nu putem dovedi însa acest fapt. Oamenii platiti a ne omorî au fost ucisi...
-- Oricum, groful Thomas nu va scapa nepedepsit, va promit lucru acesta ! zise contele tulburat de cele aflate, aruncând o privire spre groful Ujlak, aparut si el în codaia ranitului.
-- Slujitorii aflati cu noi în noaptea trecuta, ar putea sa depuna marturie, dar cine i-ar crede… Groful este prea bogat si cu prea multe legaturi în Transilvania si în Ungaria sa nu i se dea lui dreptatea…
-- Eu îi cred si te cred si pe dumneata capitane. Eu, Ioan Pongracz, voievod al Transilvaniei peste numai câteva zile !
-- Maria ta ! spuse, vadit surprins, capitanul Cristian, închinându-se în fata voievodului.
-- Unchiule ! Maria ta ! spuse si contesa ridicându-se de pe lavita si, fara nici un protocol, îl îmbratisa.
În ochii lui Radu se citea linistea. Vestea data de conte nu era o noutate pentru el. Privi spre contesa si, vazându-i surprinderea, întelese ca ea nu a avut stire de demersurile unchiului sau la curtea lui Matei.
-- Capitane Cristian, în aceasta casa logofatul Radu Gram va fi tratat ca propriul meu fiu. Datoria ta este acum sa-l pazesti !
Radu, înainte de a-si pierde iar cunostinta, avu timp sa se gândeasca la întelesul vorbelor auzite de atâtea ori din gura preotilor si a calugarilor cu care avusese de-a face: “ Nestiute sunt caile tale … Doamne !”.