Ziua aceea de septembrie era fara pic de nor. Cerul si zarea se aratau limpezi peste valea Cricovului pâna spre crestele albastrui ale muntilor. Vlad Dracula si tânara baroana Kotany coborau, calari, malul râpos al râului, îndreptându-se spre plaiul Breazei. Amândoi purtau costume de vânatoare, dar nici unul nu avea arme asupra lui. Mai în spate, spre a nu-i stingheri, garda domneasca îi urma discret, asigurându-le celor doi intimitatea dorita. Era atâta frumusete salbatica în jur încât inima Ancutei, coplesita, îsi oprise bataile; închise ochii si îsi închipui ca asa trebuie sa fie în rai.

-- Locurile acestea au o frumusete aparte, Vlad ! De când locuiesc la conacul din Manesti nu ma mai satur de valea aceasta întinsa, frumoasa si salbatica. Cum arata mosia Manestiului, iarna ? vorbi, aproape în soapta, Ancuta, nevrând parca sa tulbure linistea din jur.

-- Draga mea, fiecare anotimp îsi are farmecul lui. Sunt convins ca o sa-ti placa si iernile de la Manesti. Acum, însa, am sa-ti arat si un alt fel de frumusete, cea orânduita de Dumnezeu sa fie asezata în firea oamenilor si a celorlalte fiinte de pe pamânt.

Ancuta, surprinsa de vorbele lui Vlad, îl privi curioasa, apoi îl vazu ca îsi roteste bratul deasupra capului, de câteva ori. Din ceata care-i însotea se desprinse un ostean care-i aduse voievodului o colivie din nuiele, acoperita cu o pânza.

-- Ancuta, ai sa poti admira acum pe unul dintre cei mai iscusiti vânatori din câmpie, spuse Vlad si ridica pânza de pe colivie.
O vreme, Ancuta admira soimul din cusca de nuiele. Era impresionata de ochii aprigi si de ciocul înconvoiat al pasarii. Fara sa stie de ce, gândi ca aceasta seamana cu stapânul ei, iar atunci când Vlad îl scoase din cusca, dezmierdându-l si fluierându-i usor, apoi asezându-l pe umar, se convinse ca aceasta asemanare nu este o parere ci o certitudine.

Vlad îsi puse manusa de piele groasa ce-l proteja de ghearele galben-verzui ale soimului. Îndata, acesta se aseza pe mâna si, în semn de nerabdare, începu sa ciuguleasca curelusa cu care avea legate picioarele. Vlad o învatase, de curând, sa bata la porumbei, iepuri si prepelite si acum ardea de curiozitate sa vada cum îl va asculta.

Desprinse curelusa de la picioarele pasarii, ridica mâna peste cap si fluiera într-un fel anume. Soimul, întinzându-si aripile, zvâcni în aer si puse stapânire pe vazduh. Se înalta rotindu-se din ce în ce mai repede. Ochii lui desluseau vietatile câmpiei.

Alese prada si când îi veni bine, se prabusi de-acolo, din tariile cerului, adunându-si aripile, spre ea. Veni ca o sageata pâna aproape de pamânt unde, desfacându-si aripile, dându-se pe spate, si întinzându-si picioarele, prinse în gheare un iepure. Lovi de doua ori, scurt, în ochii acestuia, apoi se ridica cu el în vazduh si-l slobozi, batând pe loc din aripi, lânga Vlad.

Soimul se avânta iarasi, tipând ascutit, în înaltul cerului si ramase acolo rotindu-se în cercuri largi, spiralate.
-- Îti place, vad eu, vânatoarea...Dar, nu te cuprinde mila fata de bietele jivine pe care le ucizi ? zise Ancuta, privind blana cenusiu-roscata a iepurelui rapus, ravasita de ghearele soimului.

-- Ancuta, Dumnezeu ni le-a dat sa ne hranim cu ele. Pacat este doar daca dorim sa le stârpim. Vezi, fiecarei fiinte i-a fost harazit de Cel-de-Sus o soarta anume, scrisa în legi pe care de multe ori nu le pricepem, dar ele sunt drepte si de neîncalcat. Fiarele se manânca unele pe altele... Priveste numai cum vrabia zboara sa prinda albina cea încarcata cu dulceata florilor; uita-te-n apa râurilor cum pestele manânca peste ori îl vezi cum se avânta din ea sa prinda musca... Trupurile noastre, nu vor fi sfredelite, oare, de viermii pamântului, când v-a sosi vremea ?

Un timp între cei doi se lasa tacerea. Ochii Ancutei priveau peste zari, iar sufletul parca i se întristase la vorbele lui Vlad, atât de dureroase, dar atât de adevarate. Voievodul îsi duse palma la frunte si, protejându-si ochii de lumina orbitoare a soarelui, privi zborul pasarii. Îsi dadu repede seama ca aceasta dibuise o noua prada si ca era pregatita a o ataca.

-- Uite-l cum pica spre vânat, îi atrase atentia Ancutei.
-- Cum de-ai izbutit sa îmblânzesti o asemenea pasare feroce ? zise ea urmarind cu privirile zborul de sageata al soimului.
-- Au fost vremuri când, închis fiind la Egrigoz, îmblânzirea pasarilor de prada facea parte din viata mea. Era singurul meu refugiu, unde gândurile mele puteau sa prinda viata. .... Cred ca ... prada i-a scapat. Uite, s-a înaltat iar !...
Sa nu crezi c-am dresat aceste pasari numai de dragul vânatorii ci pentru o alta treaba, mult mai importanta. Soimul este singurul în stare sa prinda porumbelul calator, purtator de vesti, de multe ori ostile, peste pamânturile noastre. Dar, priveste în zare, se apropie un calaret !

Nu dupa multa vreme calaretul fu oprit de garda domneasca, apoi, dupa câteva schimburi de saluturi si vorbe, fu lasat sa se apropie de voievod. Calaretul nu era altul decât logofatul Radu Gram.
-- Sa traiesti, maria-ta ! spuse acesta descalecând si îndoind genunchiul în fata lui Vlad.
-- Ce-i, boierule, cu zorul acesta pe tine ? Au navalit turcii si nu am stire ?
-- Maria-ta ! Ieri, de cu seara, la Târgoviste a sosit înaltul sol al curtii de la Buda, nobilul Benedict Boithor.
-- Si ai aflat ce doreste acest trimis al regelui Matei ?
-- Putine lucruri, maria-ta, putine ! spuse logofatul, într-un fel jenat de prezenta Ancutei.
-- Bine, bine, boierule ! Le-om afla noi, cât de curând, raspunse Vlad, oarecum dus pe gânduri, caci întelegea de unde vine sfiala sfetnicului sau.

Dupa un timp, ridicând privirea spre cer, scoase un fluierat lung si sacadat. Din albastrul cerului se desprinse o pata ce se transforma într-un bulgare cenusiu, apoi într-un ghem de pene care se prabusi spre voievod. Când ajunse la mai putin de doi metri de mâna lui, soimul întinse aripile si, batând din ele pe loc, se aseza pe manusa de piele. Stapânul sau îl mângâie cu duiosie, apoi îl hrani cu câteva bucati de carne.

Ziua se lasase spre amiaza. Vlad se uita la Ancuta, la fata ei delicata, încadrata de parul negru ce-i cadea pe umeri. Îsi duse calul alaturi de-al ei si îi zâmbi.

-- Draga mea, dincolo de aparente se afla o realitate mult mai crunta; asta este nimicnicia soartei omului. Aceasta realitate ma cheama acum la Târgoviste. Vorbeam înainte de mila... Cine ne poate spune ca mâine nu vom avea soarta iepurelui prins de soim mai adineaori ? Pe Mihnea al nostru va trebui sa-l înveti, sa stie ca oricând se pot schimba lucrurile; azi vânat, mâine vânator si invers. Nu-l iau acum la curtea mea, dar nu uita ca e os de domn si ca mai devreme ori mai târziu se va urca pe Scaunul Tarii, deci creste-l ca pe un fiu de domn !

Ancuta îl asculta din ce în ce mai nelinistita. Cu tot laconismul logofatului, reusi sa priceapa ca la Curte se petrec, ori urmeaza sa se petreaca, lucruri deosebite, importante pentru viitorul tarii. Nu îndraznea sa-l întrebe pe Vlad despre ce este vorba, dar nadajduia ca îi va povesti el când va veni vremea.
-- Asa am sa fac, Vlad ! îi sopti ea, fixându-si privirile în ochii lui.