Retras în odaia de odihna, asezat într-un fotoliu comod, Vlad savura vinul vechi, cu reflexe de rubin. Închina în cinstea varului sau, acum ridicat pe scaunul Moldovei. Mintea lui iscodea o multime de planuri pe care le derula cu repeziciune. Prin geam îl mângâiau razele blânde ale unui soare primavaratic. Se lasa cuprins de moleseala placuta ce i se strecura prin vene. Nu se simtise de mult asa de bine. În gând îi veni chipul Ancutei si al micutului Mihnea.
-- Va trebui sa-i aduc la curte, cât mai curând posibil, mormai pentru sine voievodul.

Prinse în palma stânga crucea sprijinita de dragon, a medalionului de la gât si închise ochii încercând sa aduca chipul Ancutei lânga el. Dupa un timp, paharul de cristal din mâna voievodului aluneca pe covorul turcesc si acesta înghiti, fara greutate, sunetul firav al cazaturii. În jurul paharului rasturnat, vinul scurs se întindea peste fibrele de lâna, ca o pata de sânge…

***

Turcii se zbateau sa iasa din strânsoarea mlastinilor acoperite de un strat subtire de zapada. Un val de osteni valahi, zburând pe caii lor arabi si racnind de furie, îi taia pe margini. De pe o coama de deal, voievodul Vlad urmarea cu atentie lupta. În stânga lui o ceata de boieri, barbosi si mohorâti, cu armuri venetiene puse peste tunicile lor orientale, îsi jucau sub ei roibii. Deodata, la semn stiut, aceasta ceata lua forma vârfului de lance si apoi, în goana nebuna, strapunse sirurile celor trei sute de moldoveni lasati de Stefan al Moldovei sa-l pazeasca pe voievod de viclenia celor ce i se închinau de nevoie. Unul din boieri îsi lovi domnul în spate cu sulita. Un racnet îngrozitor iesi din gura voievodului. C-o smucitura de hat, îsi întoarse calul spre atacatori. A mai avut putere sa-si roteasca sabia înspre ucigas, apoi s-a frânt în sa. Sulita ramasa înfipta în spate îsi ridica coada spre cerul plumburiu si înghetat. Îmbratisând gâtul calului acoperit de sânge, Vlad aluneca la pamânt. Speriat, animalul l-a târât o vreme; câtiva boieri au început sa arunce cu sulite dupa el, doborându-l.

***

Totul parea ireal. Plutea undeva sus, sus, printre fulgii razletiti. Îsi vedea trupul, acolo jos, plin de sânge si hacuit bucati, bucati. Privea cu uimire batalia crunta ce se da acolo jos pe pamânt si nu întelegea înca ce se întâmpla cu el. Mai avu timp sa zareasca cum tradatorii si ucigasii lui, erau la rândul lor hacuiti si spulberati, când fu absorbit de un hau mare si întunecos care se rotea într-un vârtej ametitor. Imaginile de pe câmpul de lupta se lungeau acum si se modificau pâna când i s-au parut un amestec de linii colorate care-si schimbau continuu nuantele, transformându-se, în final, într-o ceata laptoasa în care parea suspendat, prins ca într-o sfera de lumina. În acea închisoare sferica, înca realiza cine a fost, dar se simtea ciudat, cu atât mai mult cu cât îsi aducea bine aminte de trupul de care abia se despartise. Deodata realiza faptul ca se afla în fata Judecatorului Suprem.

-- Doamne ! Sufletul acesta mi se cuvine ! – auzi o voce si tot atunci o vibratie puternica strabatu sfera ce-l cuprindea, modificând-o în forme hidoase.
Se zbatea sa iasa din mijlocul hidoseniilor acelea si nu stia cum s-o faca, nimeni si nimic nu-i era de ajutor.
-- Sufletul acesta este vinovat ! auzi iar. N-a avut mila de cei ce i-au gresit; cum sa-l ierti, Doamne, daca el n-a iertat pe nimeni ? Unde este milostenia lui ? Unde este dragostea lui ? Oare o sa-l ierti pentru câteva biserici ctitorite ?
O frica teribila îl cuprinse. Deodata, fulgere si tunete strabatura ceata ce-l înconjura si închisoarea lui sferica îsi potoli vibratiile, capatând mii de nuante într-o singura clipa. Sunete, într-o armonie desavârsita, învaluira sfera si, înaintea sufletului încarcerat, se asternu, într-o derulare rapida, toata viata celui din care abia iesise. Dupa un timp, imposibil de masurat, ceata se risipi si sufletul se simti linistit si liber. De undeva, din strafundurile luminii curate ce-l înconjura, veneau reverberat, spre el, cuvinte de constiinta: “…dreptatea trebuie facuta tocmai pentru aceasta lumina dumnezeiasca si nu de frica iadului ori de promisiunile raiului,… dreptatea trebuie facuta tocmai pentru aceasta lumina dumnezeiasca si nu de frica iadului ori de promisiunile raiului,… dreptatea trebuie… “

***

Tresari buimacit. Dupa un timp, îsi sterse cu mâneca hainei sudoarea rece de pe frunte. Se uita în jur, înca tulburat de revelatia visului, spre a se convinge ca e treaz, ca a iesit din cosmarul atât de puternic si de real. Ridica paharul de jos si-l umplu cu vin. Razele soarelui, trecut mult de prânz, filtrate de pahar, i se pareau zvâcniri sângerii ce-i legau trecutul de viitorul, acum, cel putin banuit. Încerca sa-si aduca aminte de amanuntele visului, de faptele care, probabil, îi erau sortite a se întâmpla. Ramase mult timp cu paharul în mâna si gândul îl purta spre calugarul întâlnit cu multi ani în urma, în casa prisacarului Condrea. Înghiti o gura de vin, apoi rosti abia auzit:
-- Când din ceruri îti cerni întristarile, Doamne, asterne si peste sufletul meu roua uitarii !